Cei mai mari scriitori români

Bogdan Petriceicu HASDEU (1838-1907) - Poet, prozator, dramaturg, istoric, filolog, folclorist.

Născut în comuna Cristineşti, judeţul Hotin (Basarabia); Hasdeu îşi desfăşoară studiile liceale la Chişinău, iar cele universitare la Harkov. Pregătirea intelectuală şi-o desăvârşeste însă ca autodidact. În februarie 1857 se stabileşte la Iaşi, unde se afirmă, în scurtă vreme, ca gazetar, editând ziarul unionist „România” (1858, 1859), apoi „Foiţa de istorie şi literatură” (1860). Cu un răsunet mai larg în epoca este revista „Din Moldova” (ulterior „Lumina”), în care se face cunoscut ca teoretician literar şi ca prozator, cu nuvela „Duduca Mamuca”, pentru care a fost adus în faţa justiţiei. Custode al Bibliotecii Naţionale din Iaşi, pledează, în 1859, pentru organizarea acesteia la nivel european şi pentru înfiinţarea Universităţii ieşene. Este profesor de istorie, statistică şi geografie la „Şcoala reală” din Iaşi. Graţie sprijinului lui Alexandru I. Cuza, pleacă la Bucureşti (1863), unde continuă activitatea enciclopedică începută la Iaşi. Fondează revistele satirice „Aghiuţa” (1863-64) şi „Satyrul” (1866). Ca dramaturg, obţine un răsunător succes cu drama romantică „Răzvan Vodă” (1867), devenită apoi „Răzvan şi Vidra”, după ce publicase, în ziarul „Buciumul”, romanul istoric „Ursita” (1864), neterminat, şi monografia istorica „Ion Vodă cel Cumplit” (1865).

În 1864 este însărcinat să editeze „Arhiva istorică a României” (trei tomuri până în 1867). Publică articole politice în ziarul „Traian” (1869-70) şi în revista „Columna lui Traian”, mai ales în primii ani de apariţie (1870-73). Are un rol important ca presedinte al societăţii „Romanismul”, înfiinţată în 1869. În 1873 apare primul volum din monumentala „Istorie critică a Românilor”; vol. II (1875), de dimensiuni reduse, lasă neterminată aceasta lucrare de o erudiţie fabuloasă. Ca profesor la Universitatea din Bucureşti, Hasdeu deschide un curs de filologie indo-europeană (1875). Din 1896 până în 1900, când se retrage de la Universitate, predă un curs de Elemente dacice în limba română. Este numit director al Arhivelor Statului (1876-1900) şi membru al Academiei Române (din 1877). „Cuvente den betrani” (1878, '79. '81) este o contribuţie de seamă în lingvistica mondială. Din grandiosul „Etymologicum Magnum Romaniae” au apărut doar patru tomuri (1887-95). Pentru preocupările scriitorului, importantă este publicaţia „Revista nouă” (1887-95). Ultimii nouă ani de literatură formează substanţa volumului eterogen „Sarcasm şi ideal” (1897), în care autorul rămâne pe vechile sale poziţii antijunimiste. Spre sfârşitul vieţii, datorită şi durerii resimţite multă vreme din cauza morţii fiicei sale Iulia, Hasdeu se cufundă în singurătate şi experienţe spiritiste (expuse în cartea „Sic cogito”, 1892), sfârşind, în izolare totală, în bizarul său castel de la Campina.

Hasdeu se integrează în categoria acelor spirite plurivalente, frenetice şi impetuoase, ce farmecă şi descurajează în acelaşi timp. Ca romantic obsedat de completitudine, el sparge cu mult tiparele normalului. Oricât s-ar încerca o delimitare a activităţii sale, aceasta nu poate fi, totuşi, ruptă în două, în ştiinţifică şi literară, deoarece natura personalităţii lui este mult mai complexă şi orginală în structura ei simfonică. Hasdeu devansează, în chiar structura intelectuală a spiritului românesc, formulele culturale de până atunci, prevestind, ca „homo universalis”, personalitatea aproape neverosimilă a lui Nicolae Iorga. Prin multitudinea preocupărilor, prin erudiţie, prin fantastica sete de cunoaştere, ca şi prin voinţa inflexibilă de afirmare a spiritului creator românesc în spaţiul culturii europene, Hasdeu ramâne un profet cultural şi un om de bronz a cărui icoană postumă ne apare la dimensiuni legendare.

Mihai EMINESCU (1850-1889)- Poet, prozator, publicist.

Este al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, descendent al unei familii de ţărani români din Bucovina, şi al Ralucăi, din familia micilor boieri Iurascu din Joldeşti. Copilăreste la Ipoteşti (unde-şi începe, probabil, studiile în casa cu un profesor neamţ); inscris la National-Hauptschule din Cernăuţi, în clasa a III-a (1858), absolvă şcoala primară în 1860. Urmeaza apoi K.K. Ober-Gimnasium-ul din Cernăuţi, dar în anul al II-lea fuge de la şcoală şi se întoarce la Ipoteşti, nesuportând rigorile formale ale disciplinei şcolare. Cu reveniri la gimnaziu - ca „privatist” -, cu noi evadări (în 1864 era copist la Tribunalul din Botoşani), încearcă, fără succes, să recupereze examenele pierdute, până când, în 1866, moartea iubitului şi stimatului său magistru îl îndepărtează definitiv de Cernăuţi, dar îi prilejuieşte şi debutul literar cu o poezia: „La mormântul lui Aron Pumnul”. O lună mai târziu, debutează în revista orădeană „Familia” cu poezia „De-aş avea”, salutată de directorul publicaţiei, Iosif Vulcan, care-i şi schimbă numele în Eminescu.

Părăsind Bucovina, rătăceste prin Transilvania şi Muntenia, ca sufleur şi copist în trupele lui Iorgu Caragiale, Pascali sau la Teatrul Naţional din Bucureşti, până când acest vagabondaj este întrerupt de intervenţia tatălui său. Căminarul îl trimite pentru studii superioare la Viena, deşi se pare că poetul tot nu-şi terminase gimnaziul. La Viena (1869-72) audiază, ca „Ausserordentlich”, cursurile de filosofie ale lui R. Zimmermann şi Th. Vogt, cursuri de limbi romanice, de medicină şi economie politică, citeşte intens filosofie, se orientează în ştiinţe (preocupări de fizică, matematică, chimie etc.), desfăşoară o activitate entuziastă, agitatoric naţională, în cadrul societăţii „România jună” şi leagă câteva prietenii trainice (cu Slavici, de ex.). După o perioadă de colaborare la „Familia”, încearcă o apropiere de cercul junimist, în care lucrările sale sunt primite cu sentimentul descoperirii marelui poet al epocii; primele poezii trimise revistei „Convorbiri literare” (1870-71: „Venere şi Madona”, „Epigonii”, „Mortua est!”) îi servesc lui Maiorescu drept argumente principale spre a defini „direcţia nouă” în literatura română.

În 1873 Eminescu revine în ţară; dorind să-l pregătească pentru o carieră universitară, Maiorescu îl determină să-şi continue studiile, la Berlin, cu ajutor bănesc acordat de „Junimea”. Între 1872-74, audiază, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie (ţinute de Zeller, Duhring, Althaus ş.a.), de istorie (Lepsius), de limbă sanscrită şi mitologie comparată, fără a-şi încheia însă studiile. Reîntors la Iaşi, lucrează ca director al Bibliotecii centrale (1874), ca profesor la Institutul academic, ca revizor şcolar (1875-76, când îl cunoaşte pe Creangă), apoi ca redactor la Curierul de Iaşi (sau „foaia vitelor de pripas”, cum îi va zice mai târziu). Din 1877 este redactor la Bucureşti (alături de Slavici şi Caragiale) la „Timpul” (organul central al Partidului Conservator). În paralel cu o prodigioasă activitate literară, în care Eminescu creează şi definitivează partea cea mai consistentă, mai ridicată valoric, a poeziei sale, urmează şase ani de epuizantă activitate jurnalistică: activitate performantă în cel mai înalt grad, dar încheiată, prematur, prin izbucnirea bolii care marchează destinul tragic al familiei Eminovici şi pune capăt istovitoarei tensiuni a gândului eminescian. Poetul, care dezvăluise „setea de repaos” a lui Hyperion, se cufunda în nebunie ca într-o salvatoare uitare. „Volumul de Poesii” editat de Maiorescu în decembrie 1883 dezvăluise culturii române fenomenul Eminescu şi, odată cu el, propriile ei posibilităţi latente, nebănuite. Dar, în timp ce spiritualitatea românească ajungea la cunoaşterea de sine prin poezia eminesciană, poetul rugii din „Oda” („Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă”) se îndepartă de propria-i creaţie, supravieţuindu-şi dureros într-o lungă agonie de şase ani, cu răstimpuri de luciditate şi conştiinţă deplină a bolii şi a prăbuşirilor lăuntrice.

Nicolae IORGA (1871-1940) - Istoric, memorialist, poet, dramaturg, critic şi istoric literar

Fiu de avocat, învaţă să citească singur; debutează la 14 ani, în ziarul „Românul” al unchiului său Manole Arghiropol (1885). Şcoala primară şi gimnaziul sunt urmate la Botoşani, apoi „Liceul naţional” din Iaşi, unde-şi dă şi bacalaureatul (1888). Facultatea (secţia istorico-literară) o termină într-un singur an (1889), la Iaşi, „magna cum laude”. Cursuri de specializare la universităţile din Paris, Berlin şi Leipzig; absolvă „Ecole practique des hautes Etudes” (1892) şi îşi ia doctoratul la Leipzig (1893). Colaborează la „Revue historique” şi „Revue de l'Orient latin”, adună documente şi iniţiază colecţii, precum „Acte si fragmente cu privire la istoria Românilor” sau „Notes et extrauts pour servir a l'histoire des croisades aux XV-eme siecle”. Profesor la Universitatea din Bucureşti, din 1894; membru corespondent al Academiei Române (1897). Atras de publicistică, scrie (în prima tinereţe) la câteva publicaţii socialiste, după care se orientează către cele cu program naţional: „România Jună”, „L'independence roumaine” şi, din 1903, la Sămănătorul, din care face o adevarată tribună pentru un program literar distinct; program urmat şi de alte reviste întemeiate de el: „Neamul românesc”, „Floarea darurilor”, „Drum drept”, „Cuget clar” ş.a. Recunoscut pe plan mondial pentru valoarea sa de istoric, redactează pentru colecţia „Istoria statelor europene”, „Geschichte des Rumanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen” (1905), „The Byzantin Empire” (1907) şi „Geschichte des Osmanischen Reiches” (1908). Scrie şi publică într-un ritm extrem de susţinut: şapte cărţi în 1905, 33 în 1910, 29 în 1912, 300 între 1920-1940.

Membru al Academiei Române (1910), „Doctor honoris causa” al mai multor universităţi, membru al Academiei franceze, poloneze, iugoslave etc.; ţine conferinţe şi participă la congrese internaţionale (în Europa şi Statele Unite). Creează „Fundaţia Iorga”, „Universitatea populară” de la Vălenii de Munte, „Şcoala română” de la Fontenay-aux-Roses, „Casa Romena” de la Veneţia etc. Preşedinte al „Comisiei Monumentelor istorice”, decan, rector, senator de drept, prim-ministru. În dimineaţa zilei de 27 nov. 1940 este asasinat de o „echipă a morţii” legionară, lângă comuna Strejnic.

Scriitor total, Iorga este în egală măsură omul întregului, cât şi al părţilor: personalitatea sa extrovertită nu poate concepe o distribuire a muncii; el vrea sa facă totul, să gândească şi să re-gândească totul. Om predestinat să fondeze, Iorga este un ctitor; nu e domeniu unde el să nu fi intrat, pe care să nu-l fi abordat. Dar, dacă în istorie şi în istoria literară rolul său e de netăgăduit, în domeniul creaţiei propriu-zise rămâne un scriitor minor: privită în ansamblu, poezia lui este în mare măsură mimetică, prelungind anacronic filonul paşoptist-romantic; nici opera dramatică, scrisă în cea mai mare parte în versuri, nu reuşeşte să mişte spectatorul contemporan. Adevărata sa creaţie în beletristică rămâne literatura de călătorie, în care a lăsat pagini de autentică vibraţie în faţa peisajului, a oamenilor şi, mai ales, a operei lor. Când se întoarce la uneltele istoricului, investigând epoca veche şi modernă a literaturii române, rezultatele sunt pe măsura vastului său orizont interpretativ, iar contribuţiile sale - covârşitoare: practicând o critică culturală, în strânsă legătură cu epoca şi cu factorii formativi ai unei personalităţi, Iorga este creatorul istoriei culturale româneşti pe care o domină prin lărgimea orizontului şi ideaţia sa fulgurantă.

Mihail SADOVEANU (1880-1961)- Prozator

Fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu, de origine oltenească, şi al Profirei (n. Ursachi), fată de răzeşi din Verseni; până la absolvirea şcolii primare, poartă numele mamei. Studii elementare la Vatra-Paşcani, cu dascălul Mihai Busuioc (prezent, mai târziu, în evocări: „Domnul Trandafir” ş.a.). Copilăria sa se bucură, ca şi la Eminescu, de toate privilegiile libertăţii rurale. Din 1892, elev al gimnaziului „Alecu Donici” din Fălticeni şi coleg de clasă cu Eugen Lovinescu. Se înscrie apoi la „Liceul national” din Iaşi (1897-1900), remarcându-se la disciplinele literare şi umaniste; scrie poezii de factură naiv-romantică şi povestiri cu haiduci. Debutează în 1897, la revista „Dracu” din Bucureşti, cu schiţa „Domnişoara M. din Fălticeni”, semnată: Mihai din Paşcani. Colaborează, apoi, la aproape toate publicaţiile din ţară (pseudonime de început: M.S. Cobuz, Ilie Puşcaşu ş.a.). În 1901 se însoară cu Ecaterina Balu, sora unui prieten mort de tânăr, şi are 11 copii. Din 1904 se stabileşte la Bucureşti cu intenţia de-a urma Facultatea de Drept, nerealizată.

Debut editorial (1904) cu patru cărţi: „Povestiri” (distinsă cu premiul Academiei Române, raportor - Titu Maiorescu), „Soimii”, „Dureri înăbuşite” şi „Crasma lui Moş Precu”. N.Iorga numeşte anul 1904 „anul Sadoveanu”. Subşef de birou la Ministerul Instrucţiei şi Cultelor, inspector al cercurilor culturale (din însărcinarea lui Spiru Haret), director al Teatrului Naţional din Iaşi (1910-19), se stabileşte, după primul război mondial, la Iaşi şi, cu câţiva ani înainte de al doilea, la Bucureşti, căsătorindu-se, după moartea primei soţii, cu Valeria Mitru. Membru corespondent şi, din 1921, membru activ al Academiei Române. Călătorii în Olanda, Germania, Turcia. Publică aproape o sută de volume, din care unele marchează momente esenţiale în istoria literaturii române: „Hanu Ancuţei” (1928), „Impărăţia apelor” (1928), „Zodia Cancerului” (1929), „Baltagul” (1930), „Creanga de Aur” (1933), „Fraţii Jderi” (1935-43), „Divanul persian” (1940), „Ostrovul lupilor” (1941), „Nicoară Potcoavă” (1952).

Sadoveanu, sau „însăşi natura care se contempla pe sine şi se tălmaceşte singură în termeni de conştiinţă”, cum il va defini Lucian Blaga, a avut o evoluţie lentă: abia când „tipăreşte „Zodia Cancerului”, urmată aproape imediat de „Baltagul””, începe „marea serie ce se încheie, în 1952, cu „Nicoară Potcoavă” precizează Al. Paleologu. Care adaugă: „(…) părerea că Sadoveanu ar fi un intuitiv lipsit de cultură (…) este o aberaţie pe care nu o poate crede decât cine nu l-a citit cu destulă atenţie sau nu e destul de serios instruit el însuşi. Un mare scriitor fără o mare cultură nu a existat niciodată şi nu poate niciodată exista. Cultura, chiar erudiţia, fără de care opera de maturitate a lui Sadoveanu nici nu ar fi fost de conceput, este la el materie de viaţă şi meditaţie, modelatoare în plan uman, operantă în ordinea spiritului (…). În loc sa fie simulată, cum vedem la unii (căci se vede), la Sadoveanu erudiţia e disimulată, încorporată formativ în actul de creaţie. Mare artist, scriitor de geniu a devenit Sadoveanu târziu, printr-un proces de transmutaţie interioară care l-a modificat fundamental. Abia după un sfert de secol de la debut, Sadoveanu a devenit cu adevărat Sadoveanu. Dacă nu vrem să admitem asta, nu înţelegem nimic din lecţia de şlefuire a pietrei săvârşită de Sadoveanu şi nu înţelegem sensul lungii sale căi către sine".

Tudor ARGHEZI (1880-1967) - Poet, prozator, publicist

"Cel mai mare poet al secolului XX", cum il numea Tudor Vianu, se naste la Bucuresti, numele sau real fiind Ion N. Theodorescu. Cursul primar la scoala "Petre Poenaru", gimnaziul la "Dimitrie Cantemir". Debuteaza in ziarul lui Macedonski, Liga ortodoxa (1896), cu poezia Tatalui meu; colaboreaza, sub numele Ion Th. Arghezi, la Revista moderna si Viata noua. Tehnician la fabrica de zahar Chitila (1897-99); novice la Manastirea Cernica (1899); diacon la Mitropolia Ungrovlahiei din Bucuresti (1900). Intre 1905 si 1910 locuieste in Elvetia si calatoreste in Franta. Din legatura ulterior legalizata (1913) cu prof. Constanta Zissu i se naste un fiu, Eliazar. In 1910 N.D. Cocea ii publica versurile la Viata sociala; dupa intoarcerea in tara, colaboreaza la Facla (1912), Viata romaneasca siRampa; redactor (1913-14) la ziarul Seara; din 1915, conduce saptamanalul Cronica. In 1916 se casatoreste cu Paraschiva Burda, care-i va darui doi copii, Domnica si Iosif (alintati de el: Mitura si Barutiu). Ramas in Bucuresti in timpul ocupatiei germane, devine redactor al unei publicatii oficiale, ceea ce-i atrage, ulterior, condamnarea la inchisoare (1918); este gratiat prin interventia lui N. Iorga (1919). Colaboreaza la Hiena (1919-20); redactor-sef al revistei Cuget romanesc (1922-23).

In 1927 ii apare primul volum de versuri, Cuvinte potrivite. In 1928 editeaza ziarul, mai apoi saptamanalul Bilete de papagal, cea mai caracteristica publicatie a sa din perioada de maturitate. Publica Icoane de lemn (1929), Poarta neagra (1930), Flori de mucigai (1931), Cartea cu jucarii(1931), Tablete din tara de Kuty (1933), Ochii Maicii Domnului (1934), Carticica de seara (1935),Cimitirul Buna Vestire (1936), Ce-ai cu mine, vantule (1937), Hore (1939). In paralel, editiile succesive de Versuri (1936, 1940 si 1943) aduna aproape toate poeziile publicate anterior in volume. Distins cu "Premiul National" (1934). In perioada razboiului scoate romanul Lina (1942); colaboreaza la ziarul Informatia zilei (1943), detinand rubrica permanenta "Bilete de papagal"; publicarea (sept. '43) a pamfletului Baroane atrage suprimarea ziarului si internarea autorului in lagarul de la Targu-Jiu.Dupa eliberare, publica volumele Bilete de papagal (1946), Manual de morala practica (1946), Una suta una poeme (1947) si i se joaca piesa Seringa (1947). Laureat al "Premiului National pentru Literatura" (1946). In 1948, i se interzice dreptul de a publica; dupa ridicarea interdictiei, reintra intr-o faza de sporita activitate. Publica pachetele Prisaca (1954), 1907 - Peizaje (1955), Cantare omului(1956), Stihuri pestrite (1957), Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadente (1964), Silabe (1965),Ritmuri (1966), Noaptea (1967). Din 1962, incepe sa apara editia de Scrieri (proiectata in 61 de volume). Postum, apar Frunzele tale (1968), Crengi (1970), XC (1970) si Calatorie in vis (1973).

Activitatea lu Arghezi se desfasoara pe mai bine de sapte decenii - situatie fara precedent in literatura noastra - si intr-o deconcertanta varietate de forme publicistice: a alterat poezia cu ziaristica, a fondat ziare si reviste efemere, si-a facut auzita vocea in tot soiul de prilejuri, intovarasind publicarea unor pamflete de cel mai violent ton cu poezii concepute in cu totul alt regim sufletesc. Problema esentiala a liricii lui Arghezi este aceea a constiintei, a unei constiinte care cauta si se framanta, dar pune totul in termenii unei intelegeri simple, concrete, primordiale. Nu este vorba la el de spectacolul pe care-l ofera gandirea intru cucerirea unui adevar, ci de insusi chinul gandirii.

Eugen LOVINESCU (1881-1943) - Critic lirerar si prozator

Al patrulea fiu al prof. Vasile T. Lovinescu (pe numele lui adevarat Vasile Teodorescu) si al Profirei (n. Manoliu), Lovinescu urmeaza gimnaziul la Falticeni, apoi "Liceul internat" din Iasi (1896-99), avandu-i profesori pe A. Densusianu, J.B. Hetrat, S. Mehedinti si M. Pompiliu. Inscris la Universitatea din Iasi, o paraseste dupa cateva saptamani, mutandu-se la sectia de limbi clasice a Universitatii din Bucuresti. Audiaza cursurile lui T. Maiorescu si N. Iorga. Isi sustine licenta cu o lucrare despre sintaxa latina(1903). Profesor la liceul din Ploiesti (1904-06), debuteaza in suplimentul literar al ziarului Adevarul(1904) si se face cunoscut prin foiletoanele publicate in Epoca (1904-06), stranse in volumul Pasi pe nisip. Obtine titlul de doctor (in Franta, 1909) cu o lucrare despre Jean Jaques Weiss et son oeuvre litteraire (tiparita in acelasi an, cu o prefata de Emile Faguet); lucrare suplimentara: Les voyageurs francasis en Grece au XIX-e siecle (1909, cu o prefata de Gustave Fourgeres). Colaboreaza laConvorbiri literare, Viata romaneasca si, mai ales, la Convorbiri critice. Monografiile sale despre Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, G. Asachi indica interesul pentru zona clasicitatii. Incercarile de a intra in ierarhia universitara, la Bucuresti, apoi la Iasi (unde e profesor suplinitor intre 1911-12), din nou la Bucuresti (dupa primul razboi mondial), se soldeaza cu esecuri amare.

Publica foiletoane in Viata literara, Falanga, Flacara, Noua revista romana, Rampa, adunate in seria Critice (I-IX, 1915-23). Editeaza magazinul ilustrat Lectura pentru toti (1918-20) si revista Sburatorul(1919-22; serie noua, 1926-27), patronand, pana la sfarsitul vietii, si cenaclul cu acelasi nume. Elaboreaza, pe bazele teoretice ale "modernismului", sintezele Istoria civilizatiei romane moderne (I-III, 1924-25) si Istoria literaturii romane contemporane (I-VI, 1926-29), in care preocuparea autorului e de a pune de acord evolutia sociala cu cea cultural-artistica, punctul sau de vedere fiind ca aceste doua realitati se supun, deopotriva, legii sincronului. Dupa ce da o editie definitiva a Critice-lor, incepe seria de Memorii (I-III, 1932) si, in paralel, ciclul romanesc Bizu (Bizu; Firu-n patru; Diana;Mili; Acord final), cu accente autobiografice. Totodata, publica, sub forma de roman, doua episoade romantate din viata sentimentala a lui Eminescu: Balauca si Mite (ambele in 1935), negate cordial de G. Calinescu (care nu agrea speta usuratica a biografiei romantate).

In ultimii ani de viata, se dedica - nu fara legatura cu temperatura morala a momentului - studiului mostenirii maioresciene: T. Maiorescu (I-II, 1940), T. Maiorescu si contemporanii lui (I-II, 1943-44), T. Maiorescu si posteritatea lui critica (1943). Prin magistratura pe care o exercita in epoca, Lovinescu este, probabil, cel mai important critic roman, dupa Maiorescu: el repune analiza pe terenul autonomiei esteticului, fara a eluda totusi factorii istorici si rolul unui "spirit al veacului" in formarea curentelor si personalitatilor creatoare. A introdus noi criterii si un limbaj modern in critica. "Impresionismul" judecatilor din foiletoane este compensat prin marile sale lucrari de sinteza, unde analiza sociologica, istorica si estetica se completeaza in mod organic.

Liviu REBREANU (1885-1944) - Prozator si dramaturg

Este primul nascut intre cei 13 copii ai invatatorului Vasile Rebreanu, originar din Chiuza, si ai Ludovicai (n. Diuganu) din Beclean, ambii provenind din familii de tarani liberi - "graniceri" - de pe Valea Somesului. Scoala primara in comuna Maieru (1891-94); "Gimnaziul graniceresc" din Nasaud (1895-96), intrerupt si continuat la "Scoala civila de baieti" din Bistrita (1897-99, cu limba de predare maghiara). Scoala reala superioara de honvezi din Sopron (1900-03); Academia militara "Ludoviceum" din Budapesta (1903-06), sublocotenent in Regimentul 2 honvezi regali din Gyula. La 12 febr.1908, in urma unor incurcaturi banesti, e silit sa demisioneze. Lucreaza ca ajutor de notar si functionar de primarie sateasca. Debut in Luceafarul (revista studentilor romani din Budapesta), numarul din 1 nov.1908. La 15 oct.1909, trece muntii si se stabileste in Bucuresti, intrand in cercul revistei Convorbiri critice si fiind sprijinit, ani de-a randul, de mentorul acesteia, criticul Mihail Dragomirescu. Reporter la Ordinea, secretar de redactie la Falanga literara si artistica, apoi la Convorbiri critice. Arestat la cererea guvernului ungar (15 febr.1910), e incarcerat la Vacaresti si, apoi, extradat (mai 1910); intemnitat la Gyula pentru (presupuse) delicte savarsite in timpul carierei militare.

Eliberat (aug. 1911), revine la Bucuresti, unde publica, impreuna cu Mihail Sorbul, revista Scena (de scurta aparitie). Secretar literar al Teatrului National din Craiova (1911-12, sub directoratul lui Emil Garleanu); aici o cunoaste pe actrita Fanny Radulescu (n. 1888) cu care se casatoreste (ian. 1912). In acelasi an, debut editorial cu volumul de nuvele Framantari (tiparit la Orastie). Cronicar teatral la Rampa (1912-13), activitate sustinuta, mai tarziu, si la Ziua, Scena, Universul literar, Viata romaneasca s.a. Reporter la Adevarul, in timpul razboiului balcanic. Schitele si nuvelele publicate in periodice sunt adunate in volumele Golanii (1916), Marturisire (idem), Rafuiala (1919). In 1917, ramas in Capitala ocupata de trupele germane, este arestat ca "nesupus la mobilizare"; evadeaza si fuge la Iasi, unde e privit cu suspiciune. Conditia sa din acesti an sta in centrul romanului-jurnalCalvarul (1919). Dupa razboi, asiduu colaborator al revistei si cenaclului Sburatorul, conduse de Eugen Lovinescu. Aparitia romanului Ion (1920) ii aduce consacrarea definitiva (inclusiv premiul "Nasturel-Herescu" al Academiei Romane). Operele care urmeaza: Padurea spanzuratilor (1922), Adam si Eva (1925), Ciuleandra (1927), Craisorul (1929), Rascoala (1932), Jar (1934), Gorila(1938), Amandoi (1940) demonstreaza marea forta epica si imensa capacitate de innoire prin care Rebreanu deschide noi partii in cadrul romanului romanesc modern. Dramaturgia (Cadrilul, 1919;Plicul, 1923, Apostolii, 1926) ramane, cu toata indemanarea constructiei scenice, umbrita de modelele caragialiene.

Sustinuta activitate de animator cultural: initiaza revistele Miscarea literara (1924-25), Romania literara (1932-34) s.a.; director al Teatrului National din Bucuresti (1928-30; 1940-44); secretar (din 1914), vicepresedinte (din 1923), presedinte (din 1925) al Societatii Scriitorilor Romani. Este distins cu "Premiul National pentru proza" (1929) si devine membru al Academiei Romane (din 1939). Marturisindu-si crezul artistic, Rebreanu scrie - in cuvintele care-l caracterizeaza poate cel mai bine -: "Pentru mine arta - zic arta si ma gandesc la literatura - inseamna creatie de oameni si viata. Astfel, arta, intocmai ca si creatia divina, devine cea mai minunata taina. Creand oameni vii, cu viata proprie, scriitorul se apropie de misterul eternitatii. Nu frumosul, o nascocire omeneasca, intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Cand ai reusit sa inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din lume" (Cred, 1924).

Camil PETRESCU (1894-1957) - Prozator, dramaturg, poet, eseist, filosof

Fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, inainte de nasterea scriitorului) si al Anei (n. Cheler), a fost crescut de familia subcomisarului de politie Tudor Popescu, din mahalaua Obor. Cele patru clase primare, la o scoala din Gura Oborului Vechi (1905); continua studiile la colegiul "Sf. Sava" si la liceul "Gh. Lazar" (sectia reala) din Bucuresti. Urmeaza, din 1913, Facultatea de filosofie si litere din Bucuresti, unde-l are ca profesor, printre altii, pe P.P. Negulescu. Debuteaza la Facla (1914), sub pseudonimul Raul D., cu articolul Femeile si fetele de azi. In timpul primului razboi mondial, isi intrerupe studiile si ia parte la cateva campanii importante (1916-18), experienta traita acum furnizandu-i materia romanului Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (1930). Tot acum concepe si redacteaza dramele Jocul ielelor (1916-19) si Act venetian (1919). Dupa razboi (luandu-si licenta in filosofie - 1919), se muta pentru o vreme (1919-21) la Timisoara, unde lucreaza ca profesor si gazetar. Aici isi definitiveaza volumul de Versuri (care va aparea in 1923) si drama Sufete tari(premiera in 1925). Inca din 1920, colaboreaza la Sburatorul, iar la reintoarcerea in Capitala, se alatura pentru scurta vreme grupului de scriitori din jurul acestei reviste. Publica la majoritatea revistelor literare ale epocii; intemeiaza si conduce Saptamana muncii intelectuale si artistice (11 numere, in 1924) si Cetatea literara (1925-26), pe care le-a folosit pentru a sustine teoria "noocratiei necesare".

In 1926, piesa Mioara cunoaste o cadere rasunatoare, fapt ce-l indeparteaza, pentru o vreme, de teatru. O larga reputatie ii vor aduce, insa, cele doua romane: Ultima noapte... (1930) si Patul lui Procust (1933). Anul 1933 marcheaza si disocierea publica a scriitorului de Sburatorul si de conducatorul acesteia, prin pamfletul critic Eugen Lovinescu sub zodia seninatatii imperturbabile. Vreme de 10 ani (1933-43), Camil Petrescu abandoneaza preocuparile literare, dedicandu-se unor studii filosofice (nutrea chiar ambitia unui sistem personal: "substantialismul" - sistem pe care l-a si configurat intr-o substantiala lucrare, publicata, insa, postum, abia in 1988: Doctrina substantei). Dupa razboi, scrie (fara sa-l termine) romanul Un om intre oameni (I-III) si piesele Balcescu si Caragiale si vremea lui (1957). In 1948, este ales membru al Academiei Romane.

In Modalitatea estetica a teatrului (teza de doctorat, sustinuta pe 9 aprilie 1937, magna cum laude), Camil Petrescu foloseste direct metoda de cercetare substantialista, care porneste de la postulatul "spatialitatii timpului in regiunea psiho-sociala", postulat din care decurge ideea conform careia "cea mai mare parte si cea esentiala dintre motivele structurale ale trecutului se regasesc in structurile actuale". Pe plan literar, a luptat cu tenacitate impotriva a ceea ce el numea "spiritul calofil"; modelul suprem al literaturii devenea, in felul acesta, "jurnalul", confesiunea. Prin campania impotriva "stilului" a intemeiat, de fapt, un nou stil narativ, pe care romanul romanesc modern avea sa-l adopte deindata, si de care nu avea sa se separe curand. Dupa "momentul Liviu Rebreanu", ne aflam deci in prezenta unui alt "moment", pe care suntem datori sa-l numim "momentul Camil Petrescu".

Lucian BLAGA (1895-1961) - Poet, dramaturg, filosof

Fiul preotului Isidor Blaga si al Anei (n. Moga) este crescut intr-o familie cu traditii intelectuale; isi face studiile elementare la gimnaziul german din Sebes si pe cele medii la liceul romanesc din Brasov (1906-14). Pentru a nu fi incorporat in armata austro-ungara, se inscrie la Institutul teologic din Sibiu, pe care-l absolva in 1917. Frecventeaz cursurile Facultatii de filosofie din Viena, obtinand titlul de "doctor" (1920). Intre 1920 si 1926, este redactor a revistele Cultura din Cluj si Banatul din Lugoj. Colaboreaza la numeroase publicatii, cu eseuri si cu poezii. In 1926 intra in diplomatie, fiind, succesiv, atasat de presa si consilier la legatiile Romaniei din Varsovia, Praga, Berna si Viena, apoi ministru plenipotentiar la Lisabona. In 1935 i se confera "Marele premiu" al Academiei Romane, al carei membru va fi ales in anul urmator. Patru ani mai tarziu, paraseste activitatea diplomatica; ocupa catedra de "filosofia culturii" ce i se creaza la Universitatea din Cluj. Este demis de autoritatile comuniste in 1948, lucrand, pana la moarte, ca bibliotecar la filiala clujeana a Institutului de istorie a Academiei.

Primul volum de versuri, Poemele luminii (distins cu Premiul Academiei) apare in 1919, iar prima drama, Zamolxe, in 1921. Intre 1921 si 1943, publica volumele de poeme Pasii profetului, In marea trecere, Lauda somnului, La cumpana apelor, La curtile dorului, Nebanuitele trepte si mai multe piese de teatru: Tulburarea apelor, Mesterul Manole, Avram Iancu s.a. Poeziile scrise dupa 1943, si grupate in patru cicluri (Varsta de fier 1940-1944, Cantecul focului, Corabii cu cenusa, Ce aude unicornul) vor fi editate postum. Opera filosofica, alcatuind un sistem, cuprinde patru trilogii (a cunoasterii, a culturii, a valorilor, cosmologica), la care se adauga mai multe volume de eseuri. Blaga a fost unul dintre intemeietorii revistei Gandirea (1921); spiritul operei sale, mentinut cu consecventa, a ramas insa strain de orientarea ortodoxista, ceea ce a dus dealtfel la polemica (inca din 1925) si apoi la parasirea definitiva a revistei (1941).

Asimilat adesea expresionismului - pe care l-a sustinut teoretic, dandu-i o acceptie larga, de "stil al nazuintei spre absolut", conforma cu propria sa filosofie a culturii, si cu care opera lui prezinta anumite similitudini -, Blaga este in realitate un poet cu vocatia clasica a transparentei si a masurii.Hronicul si cantecul varstelor, autobiografie in stil goethean, are in primul rand o mare valoare documentara: formatia scriitorului e infatisata aici ca revelatie succesiva a naturii, culturii si istoriei; acestea sunt si temele mari ale operei sale, dominand cate una dintre zonele ei: poezia, filosofia, teatrul. Prin Blaga, mai mult decat prin oricare dintre poetii de dupa primul razboi mondial, poezia noastra regaseste amploarea extraordinara a viziunii asupra naturii, deschiderea spre "totul" cosmic si spre sensul metafizic pe care le cucerise prin Eminescu.

G. CALINESCU (1899-1965) - Critic, istoric literar, poet si prozator

Fiul Mariei Visan din Zavideni-Olt; este infiat, la 7 ani, de familia C-tin Calinescu din Iasi. Scoala primara la Iasi si Bucuresti, gimnaziul "Gh. Sincai" si liceul "Gh. Lazar" la Bucuresti, urmate de Facultatea de litere (1919-23) si studii la Scoala Romana din Roma (1923-28). Este profesor la Timisoara si Bucuresti (1928-35), colaboreaza la revistele Roma (1924), Universul literar, Viata literara, Sburatorul, Gandirea; scoate revistele Sinteza (1927) si Capricorn (1930). Din 1930, codirector, cu Mihai Ralea, la Viata romaneasca. Ajunge doctor in litere al Universitatii din Iasi (1936), cu o teza despre manuscrisul eminescian Avatarii faraonului Tla; conferentiar (1937) de estetica si critica literara la Facultatea de litere din Iasi. Aici, in 1939, scoate Jurnalul literar, foaie de critica si istorie literara. Din 1945, ajunge profesor de istoria literaturii romane moderne la Facultatea de litere din Bucuresti, iar in 1949 este ales membru al Academiei Romane. A dirijat ziarele Tribuna poporului (1944) si Natiunea (1946), revistele Lumea (1945) si Studii si cercetari de istorie literara si folclor (1952). Scos de la catedra in 1948, de catre regimul comunist, va fi rechemat abia in 1961, ca "profesor onorific", la Facultatea de litere din Bucuresti.

A publicat monografii, o monumentala istorie a literaturii romane, studii, conferinte si eseuri, romane (Cartea nuntii, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru), volume de versuri (Poesii, 1937 si Lauda lucrurilor, 1963), teatru, efemeride (Cronicile optimistului, 1964). Monografia Viata lui Eminescu (1932) a atras de la inceput atentia si pretuirea; biografie literara neromantata, in cadente de poem epic si portret intelectual al geniului, e o scriere inimitabila, intemeiata pe documentul esential al operei poetului careia i se consacra si un amplu studiu privind filosofia teoretica si practica, cadrul psihic, cadrul fizic, tehnica, locul in literatura romana si universala. Initial in cinci volume, studiul despre opera - intitulat chiar Opera lui Mihai Eminescu (1934-36) - a fost refacut ulterior in doua volume, cu precizari sintetice referitoare la temele romantice, tehnica interioara si exterioara, si cu intregiri in privinta culturii poetului si descrierii operei. Contributia esentiala consta in revelarea operei postume, ca si necunoscute, a ineditelor eminesciene, multe scoase la iveala intaia oara.

Calinescu si-a definit criteriile sistemului sau estetic si metoda sa istoric-literara in Principii de estetica(1939) si intr-un eseu din 1947, Istoria literara ca stiinta inefabila si sinteza epica. Contrar scientismului pozitivist, Calinescu concepe istoria literaturii ca pe un scenariu dramatic cu intrari si iesiri, ca pe o epopee cu eroi si forme, din succesiunea necauzala a carora putem determina capacitatea de creatie a poporului roman si trasaturie caracterului national. Tot un portret de tip saite-beuvian este monografia Ion Creanga (1938), unde biografia este mai intinsa decat studiul operei, farmecul acesteia fiind (dupa Calinescu) inanalizabil. Lui Creanga i se descopera specificul in jovialitate de tip rabelaisian, in gnosticismul de sorginte folclorica, in eruditia paremiologica si in fabulosul realist. Aceste monografii si studii preced Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (1941). Surprinzatoare, la Calinescu, este in primul rand puterea sa de miscare in toate perioadele literaturii romane, unde cu unicul criteriu al valorii estetice intreprinde cea mai indrazneata reconsiderare a fenomenului artistic din cate s-au facut.

Pentru alcatuirea acestui "documentar" s-a apelat, in principal, la Scriitori romani. Mic dictionar(Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1978); fragmentar, si la alte surse.